Și de-ar fi omul să fie
Piatră de munte pustie
Vântul de l-ar viscoli,
Dar tot piatră ar udi.
Dar omul e mititel
Numai dragostea-i de el
Și de-l bate-un dor o dată
Mersura i-e legănată.
Șade aplecat de frunte
Parcă-i floare de la munte,
C-așa-i sufletul de om
Nu-i nici piatră, nu-i nici lemn.
Eu avusei doruri grele
Mă-mbătrânii fără vreme
Și de bate vântu-ăl mare
Mă ia, mă duce la vale.
Vers refren: Lele, lele!
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea omului în contrast cu duritatea naturii. Dragostea și dorul îl fac vulnerabil, supus schimbărilor și trecerii timpului.