Ploștinoare, munte-nalt
O viață te-am tot urcat
La pădure,
Te-am suit, te-am doborât,
Of, nană, nană,
Cu săcuiul după gât,
Bătui fața muntelui,
Of, nană, nană,
Cu talpa piciorului.
Ploștinoare, Ploștinoare,
Muntele meu cu izvoare,
La pădure,
Cu păduri de brazi și fragi,
Of, nană, nană,
Cu ciobanii mei ăi dragi,
Și-o stână mare de oi,
Of, nană, nană,
Păzită de trei dulăi.
Dar dac-oi îmbătrâni
Puterea s-o isprăvi,
Hai, pădure,
Ochii mi s-or cețui,
Nană, nană,
Muntele nu l-oi zări,
Și-o să mă usc’ din picioare,
Of, nană, nană,
De dorul tău, Ploștinoare!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă o legătură profundă cu muntele Ploștinoare, evocând amintiri legate de muncă, natură și viața pastorală. Vorbitorul anticipează cu tristețe momentul în care îmbătrânirea îl va împiedica să mai vadă și să mai simtă muntele, exprimând un dor profund.