Plecai să cosesc pe luncă,
Lunca-i lungă nu-mi ajungă,
Cosii toate florile
Mă blesteamă luncile,
Mă blesteamă ca să mor
Lăsai lunca fără flori
Ca cerul fără steluță
Și noaptea fără lunită.
Șezui jos și mă gândii,
Din vis, Doamne, mă trezii:
Decât o dragoste lungă
Să-ți cadă-n suflet urâtă,
Mai bine-i una de-o vară
Că-i curată lăcrămioară
Ca gura de domnișoară
Și roua de primăvară.
Neică, lacrimă de-argint,
Apa pe unde-o trecut
Sapă drum și vine iut’
Ca șarpele pe pământ,
Șerpuiește, ocolește
Și pe mine mă găsește,
Dragostea-i otravă grea,
Drag e omului cu ea.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă regretul și melancolia provocate de o dragoste pierdută, comparând-o cu frumusețea efemeră a naturii. Naratorul reflectă asupra unei iubiri intense, dar de scurtă durată, preferând-o unei relații lungi, dar nefericite. Dragostea este văzută ca o otravă dulce, inevitabilă și omniprezentă.