Pe-o piatră lângă-o fântână
Plânge-o măicuță bătrână,
Ochișorii-i lăcrimează,
La copii ea se gândește,
Este un an și-o lună
Nu e nima să mai vină
Să-i mai spună-o vorbă bună.
Pasărea se duce, zboară,
Și la cuib se-ntoarce iară,
Puișorii mei s-au dus
Parcă-n poală nu i-am pus
Și-au uitat și de fântână,
De leagănul de la mumă,
De mine că sunt bătrână.
Păsărică albă-n pene,
Vin’ la mine, nu te teme,
În fața oborului
Vino, fă-ți un cuib cu pui,
S-am cu cine să vorbesc
Până prânzul mi-l prânzesc,
Până traiul mi-l tot trăiesc.
Sensul versurilor
O mamă bătrână, singură lângă o fântână, își plânge dorul de copiii plecați. Ea se simte uitată și își găsește un mic consolare în prezența unei păsări.