Cât îi muntele de-nalt
Toată zăpada s-o luat,
Numai la inima mea
Ce s-o pus nu se mai ia,
S-o pus dorul neicuții
Nu se ia pân-oi muri,
Dorul meu și-al lui neica
Îi mai greu ca zăpada
Că zăpada se topește,
Dorul nu se isprăvește.
Inimioară, dor pribeag,
Uită ce-ai avut mai drag,
Că de nu te-oi domoli
Tot în foc te-oi pârjoli,
Inimioară, dor pustiu,
Tot singur-ai vrut să fiu,
Dar vine primăvara
Îmi răcoresc inima,
Sui muntele și-o vâlcea
Mă-ntâlnesc cu neicuța,
Inimă, inimă rea!
Sensul versurilor
Piesa exprimă un dor profund și o nostalgie puternică pentru o iubire pierdută. Natura este martorul și cadrul acestei suferințe, iar speranța renaște odată cu venirea primăverii.
