Cărăruie, cărăruie,
Drumul tău, neică, mi-l știe,
Nu uit poteca, nici dealul
În munte la Izverceanu.
Sus în Dealul Cerbului
Mă săruta neică-ntâi,
Jos în vale-ntr-o vâlcea
A rămas dragostea mea.
Neică, cu drag te-am iubit,
Dar tu greu m-ai amăgit,
Dragostea ți-o port în piept,
Dar nu pot să te mai iert,
Nu uit drumul muntelui
În Poiana Soarelui.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă nostalgia unei iubiri trecute, legată de un loc specific din natură. Naratoarea își amintește cu drag de momentele petrecute cu persoana iubită, dar resimte și amărăciunea amăgirii și a imposibilității de a ierta.