Bate vântul de la munte
Ploaie și zăpadă-aduce
Și mi-o frângește la vale
Către Dunărea cea mare.
Pe poteci de munte strâmte
Vin turme de oi mărunte
Cu ciobănași după ele
Că la munte-i frig și-i jele.
Bate vântul, bate, bate,
La neica nu pot străbate,
Că sunt porțile-ncuiate,
Cu zăvoare ferecate.
De-ai fi, neico, sus ca luna
Te-aș vedea întotdeauna,
Dar tu ești jos pe pământ
Și te văd din când în când,
De te văd în an o dată
Mor cu inima-mpăcată.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă dorul profund al unei persoane față de cineva drag, accentuat de distanța fizică și de obstacolele care îi împiedică să se întâlnească. Natura este un martor al acestei tristeți, iar speranța de a-l vedea măcar o dată pe an aduce o oarecare alinare.