Bate vântul de la Craina
De la munte-aduce neaua
Și mi-o frângește la vale
Către Dunărea cea mare.
Pe cărări de munte strâmte
Vin turme de oi mărunte
Cu ciobănași după ele
Că la munte-i frig și-i jele.
Bate vântul, bate, bate,
La mândra nu pot străbate,
Că sunt porțile-ncuiate,
Cu zăvoare ferecate.
De-ai fi, mândro, sus ca luna
Te-aș vedea întotdeauna,
Dar tu ești jos pe pământ
Și te văd din când în când.
Sensul versurilor
Cântecul descrie un peisaj montan aspru și rece, unde vântul puternic și zăpada abundentă creează un cadru melancolic. Naratorul își exprimă dorul și incapacitatea de a ajunge la persoana iubită, accentuând distanța și obstacolele care îi separă.