Andrei Mureşanu – Mintea

Te măresc, ființă fără de-nceput,
Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru tot ce dreapta-ți sfântă a făcut,
De la om și fiară, până la acea floare,
Care vegetează numai un minut!
Ce mă face însă, ca să te ador
Este mintea, Doamne, care-mi strălucește,
Ca și un luceafăr, în al nopții nor,
Și-n vuietul lumii blând mă însoțește,
De când văd lumina, și până când mor!
Ea-mi conduce pașii, să mă pot feri
De leu și de tigru, care varsă sânge,
De foc și de apă, ce m-ar nimici;
Ea mă luminează ca să știu resfrânge
Cursele dușmane, oriunde vor fi.
Ea departă ceața de la ochiul meu,
Ca să nu amestec credința deșartă
Cu credința dreaptă, într-un Dumnezeu
Care o propuse simplu, fără ceartă,
Ca la frați din fire, însuși fiul său.
Seculi se-nchinase genul omenesc
Soarelui și lunei, stelelor pompoase,
Până când să vie dascălul ceresc
Ce prin suferirea morții glorioase
A plântat în lume spirit creștinesc.
În deșert se-ncearcă ai nopții argați
Să reverse umbră în loc de lumină,
Ură-n loc de pace între fii și frați
Ale lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricați.
Te măresc, ființă fără de finit,
Pentru-acea scânteie, ce-i zic conștiință,
Care greu mă mustră de-am păcătuit,
Și mă desfătează cu bunăvoință,
De-am făcut dreptate celui asuprit!