II
O voce înghețată se înalță ca un imn peste imperiul mâlului:
„Unii sunt mai buni decât alții, mai nemulțumiți decât alții, mai neașteptați decât alții. În voi se cioplesc toate statuile omenirii; setea de adevăr vă flutură batista a despărțire ― veți suferi când trucurile voastre vor fi lovite în moalele capului de alte trucuri. Din haos și beție vă trageți seva, suferința e măduva ciolanelor voastre (păstrați-vă nesătulă vederea răscolitoare de pustiul primăverilor rămase pe drumuri), singurătatea vă strepezește dinții, speranța și desertul condamnaților la moarte rătăcesc pe mesele voastre.
Un înger cu pielea tatuată vă învață legea, smulgându-vă sarea din lacrimi:
Între sânii femeilor voastre
sunt îngropate
războiul și pacea,
plăcerea și dezgustul,
locul de așteptat un altul.”
«În fața morții nebunul trebuie făcut să râdă, altfel nu are nimic de pierdut» ― tocmai citeam într-un tratat despre modul de a te strecura prin viață, în vreme ce o secure se învârtea în jurul meu melodios.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană marcată de suferință, iluzii și o căutare nesfârșită a sensului. Vocea naratorului descrie o lume dominată de haos și de o sete insațiabilă, unde chiar și speranța pare a fi o iluzie.