O fantomă nu vine niciodată singură. Ea e chemată să plutească în podul scârțâitor-lugubru de fetița cu ochi mari de azur ce stă pitită în dulap cu foarfeca-n rochiile dantelate ale mamei vitrege. Mama zaharina, iubitoare și robotitoare foarte, cât îți e ziua de lungă, în coafoarele și magazinele de cai roz, a cărei guriță micuță-nsângerată nu se oprește niciodată din dat… în fapt. O fantomă stă printre rânduri pe gânduri fără a ști că nu mai e decât o imagine de-album de piele desprinsă… din viață și încă prinsă în mirajul continuumului de frică, în care luminița nu se vede de copaci. Copaci crescuți pe-orizontală cu ochii mici strângători din dinți și-ncarceiati dureros în rădăcinile rigide prea. O fantomă umblă cu capul spart de prea mult întuneric bont și supără, fiindcă scormone întunericul în locuitorii de drept ai casei cocoșate de rău. Pentru a îngropa o fantomă îți trebuie multe vâsle și-un lac adânc de lacrimi blânde cu pești de aur ce luminează calea de dincolo. O fantomă nu trebuie dovedită. Ea există și atât.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema unei fantome ca metaforă pentru traumele trecutului care continuă să bântuie prezentul. Fantoma reprezintă amintiri dureroase și frici adânc înrădăcinate, greu de depășit.