Neînțeles, cum numai lucrurile copilăriei pot fi,
Definitiv întinerit prin plecare,
Câte secunde în viața mea m-am gândit
La bărbatul cu numele Gheorghe,
Copilul cu numele tată?
Credea că munților dintr-un moment în altul
Picioare ca păianjenilor le vor crește
Și vor umbla după credința sa;
Credea că-n piept, sub gratii moi de os,
Purtăm cu toții colonii de păsări
Care așteaptă clipa fericită
Când ne vom hotărî să ne zdrobim;
Credea că viața, că semințele-ngropate,
Naște în anii următori păduri
Nu bateți din aripi, voi, cete îngerești,
Nu rostiți adevăruri sub pleoapele lui.
Fiți cuminți, îngeri mici, lăsați-l să doarmă.
Fiți buni, îngeri mari, lăsați-l să creadă.
Nu-i spuneți nimic, nu-l tulburați
Pe naivul meu tată,
Pe tragicul Gheorghe.
Sensul versurilor
Piesa este un omagiu adus tatălui, Gheorghe, văzut prin ochii copilăriei și ai amintirii. Explorează naivitatea credințelor sale și impactul pierderii.