Ți-aduci aminte cât de bine
Era în oul de pe ape
Unde eram zidiți de-a pururi
Făptura singură, deplină
În care universu-ncape
Și-și este suficientă sieși,
Plutind lumina în lumină?
Ți-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fără dor de nimeni
Și, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit și mut
Durerea nu se născocise,
Singurătatea era plină,
Cuvântul nu era născut.
Cine-a greșit și până când?
Oul perfect, tăiat în două,
S-a rupt în cer și în pământ
Însingurând deodată-o lume
Ți-aduci aminte cât de nouă?
Iar lama străbătu prin mijloc,
Reinventându-ne pe rând.
Ți-aduci aminte despărțirea
Celulelor de ele înseși
Și spaima sângelui voind
Să curgă într-un singur trup?
Pământul se-ntindea prin arbori
Și cerul se-ncleșta în crengi,
Să nu se vadă, goală, rana
Pe locul căreia s-au rupt.
Ți-aduci aminte ce risipă
De sentimente și de vorbe,
De animale și de plante
Curgând spre-același țarm pierdut
Și așteptând sfârșitul lumii
Din care, poate, se va naște
Un ou perfect plutind pe ape
În liniștea dintru-nceput.
Sensul versurilor
Piesa explorează nostalgia unei stări primordiale de unitate și perfecțiune, simbolizată prin imaginea oului. Ruptura de această stare inițială a dus la apariția singurătății, durerii și a unei lumi fragmentate, iar cântecul reflectă asupra acestei pierderi și asupra dorinței de a regăsi liniștea originară.