Iubire, vlagă, încântare
Și viață, tot s-a irosit;
Și chiar mândria-mi, pentru care
Drept geniu-am fost pecetluit.
Când Adevărul l-am găsit,
Credeam că-i un prieten mare;
Dar după ce l-am cântărit,
Simții o scârbă-ngrozitoare.
Și totuși, vai, nimic nu știe
Cel ce să-l afle întârzie;
Căci pururi el va lumina!.
De sus, Cel Sfânt răspuns îmi cere:
„Tot ce mai am ca mângâiere
E lacrima ce-am plâns cândva!”
Sensul versurilor
Piesa exprimă dezamăgirea profundă resimțită în urma descoperirii unui adevăr amar. Vorbitorul își exprimă pierderea iluziilor și singura consolare pe care o mai găsește este în amintirea suferinței trecute.