Stând la geam c-o floare-n mână,
Cată-ntrebător spre mine:
„Nu-i așa că-mi șade bine
Și c-ai vrea să-ți fiu stăpână?”.
Eu pricep, îmi plec privirea
Cu sfială prefăcută:
„Cuvântarea ta cea mută
Mă învață ce-i iubirea”.
Ea la gură-și duce floarea,
Și-nchizând din ochi, suspină:
Doar o clipă de lumină –
S-a plecat Ispititoarea.
Ca un cântec îmi răsună
Din departe amintirea..
Și atât ne-a fost iubirea.
Poate-i partea cea mai bună.
Sensul versurilor
Piesa descrie o amintire scurtă, dar intensă, legată de o iubire pierdută. Naratorul reflectă asupra momentului, sugerând că, deși efemeră, acea experiență a fost poate cea mai valoroasă parte a iubirii.