Alexandru – Prima Zăpadă

Ascultă-mă în nopți de febră și singurătate, rătăcind în beznă;
Nu exist! E doar o amintire veche și modestă.
Bolnav ca niciodată, iartă-mă, tată!
Nu cred în împărăția ta fericită, fericirea e otravă!
Vreau să uit tot ceea ce nu știe nimeni,
Ieri parcă nu erau atâtea frunze, toamna vine odată cu mine.
Poartă-mă-n gând, pe buze, iar de mă vei vinde,
Înțelege, scriu toate astea fiindcă-s bolnav, vreau să mă vindec.
Salvează-mă înainte de prima zăpadă ce vine, căci prima zăpada ce vine
Îmi va șterge cu albul ei murdar orice amintire.
Asta-i tot ce mi-a rămas, ce-a fost demult,
Acum îți las ce-am strâns în gând, cuvinte triste care dispar în vânt.
Zbor cu vântul, dar am rânduri de plumb,
Voci îmi cer să mă schimb, nu am cum, nu știu cine sunt.
Plutesc pierdut într-un trup străin de înger,
Îți zâmbește dulce, mie-mi plânge cu arii de sânge.
Îl aud în nopți când cuget,
Cum se lovește-ncet cu tâmplele de părți de suflet când se suie pe cruce
Pentru toți pe care i-a salvat, dar l-au uitat, acum e slab.
Am să îl uit și eu… Și eu sunt uitat.
Stupid, suspin amar, surprinde-mi privirea-n treacăt,
Totul în memorie e infern și venin, simt venind prima zăpadă,
Prima zăpadă! Vă reneg pe toți când voci mă cheamă,
Nu mai știu nimic de mine, nu mă găsesc niciodată.
Căutam perfecțiunea, apoi am înțeles
Te naști cu ea, o pierzi pe parcurs în schimbul zâmbetului fals și șters.
Vreau să trăiesc ascuns, e trist să fii văzut,
Atunci pot pierde liniștit și-mi pot uita totul în gând.
Când poezia nu mi-e decât veșmânt al minciunii, dar n-o știi,
Dă-mi un pix și-am să-ți umplu somnul cu monștri,
Mai dă-mi timp! Să pot să plec alături de îngerul care m-atinge,
Fiecare noapte are un sfârșit: Trezește-te! Uite cum ninge!