Ai socotit că soarele mai arde
Abia vreo cincisprezece miliarde
De ani… Numai atât? De azi pe mâine?
Și-atunci, cu veșnicia cum rămâne?
Nu asta te oprește să cugeți mai departe!
Doar știi că timpul n-are moarte.
Un calcul scurt, de două sau trei linii
Și-ai întrecut viteza banală a luminii.
Ca-n mii și mii de repezi răsfrângeri de oglinzi
Ți-e mintea străbătută de căutări rebele.
Ai spune că și mâna în sus când o întinzi
Ți se lungește brațul pân’ la stele.
Ai dat cu tifla ticăloasei sorți,
De-amenințarea ei nu-ți pasă,
Și-n timp ce spargi absurde porți
Nici o sfială nu te mai apasă.
Și când din lungi peregrinări
Te-ntorci pe căi de raze și de unde
În lumea dinăuntru, a inimii profunde,
Tot mai găsești acolo întrebări.
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea neobosită a cunoașterii și înțelegerii, sfidând limitele impuse de timp și soartă. Chiar și după călătorii lungi și descoperiri, întrebările persistă în adâncul sufletului.