Timpul uitat prin noi
așezat
pe semne, pe oase,
pe nesimțite a crescut,
asemenea unor cristale nostalgice,
de vis transparent.
În păsările moi de ceață
sună prelung amintirea,
un zvon rănit de întoarceri,
zvâcnind,
de parcă
fiecare pas ce ni-l clatină,
înclinarea acestor drumuri târzii
din adâncul nostru stârnește
un clopot și altul,
o cascadă de clopote.
Și în timp ce trecem prin toamnă,
gândind
că nu ne-a rămas
decât dragostea,
oasele noastre vibrează prelung
de timp uitat,
de nostalgii cristaline,
făcând să zvâcnească o moale durere
în ceața din păsări.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema timpului care trece și a amintirilor care persistă. Vorbește despre nostalgia și durerea dulce asociate cu trecutul, comparând amintirile cu cristale fragile și prețioase.