Odaia unde-odată ai plâns și ai visat
La glasul reveriei, în seri-năbușitoare,
Te-ntâmpină tăcută, în umbră plutitoare,
Cu dragoste de soră — de parcă n-ai plecat
Spre-oraș cu-amurguri triste, sub ele Dâmbovița
Ce te-ntovărășește cu val verzui, ca vița.
În jur, reînvie toate, din praf și din sulfină,
Portretul șters al mamei, din cadru iar zâmbește,
Pe masă flori uscate, — piticul povestește.
În colț, de altă lume, când blond copil, în seară,
Întârziai alene-n pădurea fermecată,
Când Creangă, Ispirescu, sub candela pătrată
Și-n vis urmau șoptirea, în alb pătuț de ceară.
Pe rafturi înnegrite, uitatele volume
Se-arată mustrătoare — dar, oare le-ai uitat
Când înmiit, în tine, cuvântu-ntraripat,
Cu zâmbet veșnic tânăr, te-a însoțit în lume?.
Pe masa-ngălbenită, caiete vechi de școală
Trăiesc iar nopți de trudă, de disperare tristă,
În ele geme-o umbră, cu fața în batistă —
În tine, brusc ivite, sunt gânduri de răscoală,
Când astăzi, tot mai singur, revezi copilăria,
Cu ochii blânzi de câine, privindu-te supusă,
Cu fața-mbătrânită, zâmbind la vremea dusă,
Venind întârziată să-nece reveria.
Sensul versurilor
Piesa descrie o întoarcere nostalgică în odaia copilăriei, unde amintirile prind viață. Personajul principal reflectă asupra trecutului, simțind un amestec de regret și dorință de a recaptura inocența pierdută.