Și iarăși bem cafea de Mocca
și ne-amintim de vremea-n care
dansa bunicul carioca
la balurile populare.
Bunica a văzut o piesă,
iar între-oglindă și-ntre lună
ea se visa, plângând, prințesă
(poate Ofelia nebună).
Așijderea, actor, bunicul,
către-un mâhnit sfârșit de zi,
ca Hamlet măsurând nimicul,
clama: a fi? sau a nu fi?.
Stând în dumbravă, la strâmtoarea
unde-au avut înfrângeri turcii,
le amintea privighetoarea
de Amelita Galli-Curci.
Lângă bunic, bunica tristă
desfoliase margareta
și se visa mereu artistă
de cinema, ca Garbo Greta.
Bunicii mei sunt suvenire,
încât mă tem să-i strig pe nume –
cu mâna, de poet, subțire
le spulber umbra din albume.
Ei nu mai sunt. Se duse voga
acelor vremuri visătoare.
Și iarăși bem cafea de Mocca
și ne-amintim de vremea-n care..
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri nostalgice despre bunici și vremurile trecute, idealizând figura lor și pasiunile lor artistice. Este un omagiu adus unei epoci visătoare, acum apuse.