În vremuri vechi, pe un vast teritoriu,
Trăia un împărat notoriu
Ce-şi conducea poporul spre victoriu
Cu fiecare gest şi vorbă-a sa.
Dar într-o bună zi, ne spune slova,
C-a început să bată-n ţară toba
Şi ducea vestea care-âncotrova:
„Balaurul cel verde-i la hotar! „.
S-au încercat metodele normale:
Ameninţarea cu voinici în zale,
Convingere pe căi mai mult verbale,
Balaurul cel verde nu pleca..
Şi-atuncea ca să nu se-işte sfadă
Şi să nu fie panică pe stradă,
Cel împărat dădu ordin degrabă
Ca să se ia măsuri urgent:.
În fiecare piaţă – conferinţă,
Să se explice cum e cu putinţă
Şi de ce, de balaur, trebuinţă
Avem în mod plenar şi evident!.
Cum creşte astfel în popor curajul,
Cum scade astfel implicit şomajul
Şi cum reiese limpede-avantajul
De a avea un scop precis de urmărit!.
Balaurul însă întoarse coada
Zicând „Na, că v-aţi bucurat degeaba!
Cam mirosisem eu că asta-i treaba,
N-am nici un chef să fiu iară nimicit!.
Mai bine plec, şi plec acum, şi plec în grabă,
Am materiale, am proiect şi-am dat şi şpagă,
Îmi fac castel în tundră, n-ai tu treabă,
Şi domniţe fur c-aşa e mai cinstit.. „
Sensul versurilor
Piesa prezintă o abordare satirică a unei amenințări mitologice, unde un balaur este întâmpinat nu cu forța, ci cu explicații și conferințe. Balaurul, dezgustat de această abordare neconvențională, decide să plece, preferând să-și construiască un castel în tundră.