Din portul tău de fleanduri şi bulendre
Mi te-am întors pe limba românească
Şi ţi-am lucrat cojoc de adamască
De parcă-ai fi, leit, hatmanul Şendre.
Nădragi ţi-am dat, călţuni înalţi, ciuboate,
În loc de un pumnal subţire, frânc,
Jungher ţi-am pus în brâu şi la oblânc
Şi-un contoş scump, pe umeri, rupt în coate.
Mi te-am schimbat de straie şi cuvânt
Şi te-am purtat prin viile culese,
Să joci cu talaniţe podărese,
Să bei, la han, din oale de pământ.
Ţi-e mersu-acum răsăritean, de paşe!
Nu mai eşti sprinten! Porţi işlic şi fes.
Dar cartea ta, cu slove papistaşe
Şi gluma-ţi mucalită-s pe-nţeles.
Eşti pământean de-al nostru, azi, Villon:
Vorbeşte dar, pe şleau, acum, în graiul
Rumânilor ce ştiu s-alinte naiul,
Rostirea-ţi s-o priceapă veri-ce om.
Sensul versurilor
Piesa este o invocație către Villon, un poet francez, de a se adapta și a vorbi în limba și cultura română. Este un proces de transformare și integrare culturală, în care Villon este îmbrăcat și introdus în tradițiile românești.
