Aleksandr Puskin – Mărturisire

Mărturisire
A. S. Pușkin
Deși îmi este ciudă, te iubesc,
Deși mă chinuie, năprasnica-mi rușine,
Și demnă-mi de dispreț prostie,
La picioare-ți vin să-ți mărturisesc.
Nu-mi e de cum arăt și nici de ani.
Timpul ar fi ca înțelept să fiu!
Dar după toate semnele încep să știu:
În suflet mi s-a cuibărit boala iubirii.
Fără de tine mă plictisesc și casc
În preajma-ți sufăr și sunt trist;
Și atât de mult să-ți spun doresc,
Îngerul meu scump, cât te iubesc!
Din camera de oaspeți când aud,
Pasu-ți ușor, al rochiei foșnet,
Sau glasul-ți feciorelnic și nevinovat,
Pe loc, eu simt că mințile îmi pierd.
Tu îmi zâmbești, eu mor de fericire,
Tu te întorci să pleci, deja îmi este dor;
Pentru o zi de chin – cu adevărat, un premiu
Îmi este a ta mână de-un palid alb.
Când deasupra vreunei anume broderii,
Stai aplecată, fără a te sprijini aproape,
Și buclele îți lași să îți ascundă ochii,
Emoționat, și fără a-ndrăzni a scoate o șoaptă,
Stau și te admir, ca un copil, întocmai
Oare să-ți vorbesc de nefericirea mea,
Și de geloasa mea îngrijorare,
Când dintr-odată, să te plimbi, pe vreme rea,
Te pregătești, pe undeva?
Când singură ești, de ale tale lacrimi,
De vorbele-ntr-o doară aruncate
De călătoria-ți în Opochky
Și de pian pe înserate?
Alina! Milă, de mine-ar trebui să-ți fie.
Eu nu-ndrăznesc să cer iubire.
Probabil, pentru ce păcate-am făcut,
Îngerul meu, nu merit eu, să fiu iubit!
Dar pretinde asta! Gestul tău,
Toate le aranjează minunat,
Ah, să mă minți, nu este greu,
Eu însumi mă bucur să fiu înșelat.
trad. Cătălin Cârceanu