Un om bețiv odată se ispoveduia,
Iară duhovnicul așa îl sfătuia:
– Aproapele tău să-l iubești,
Și pe vrăjmaș să nu urăști!
De vin cu totul să te lași
Că-ți este cel mai rău și ne-mpăcat pizmaș
– O contrazicere ce nu-i de înțeles, –
Răspunse bețivașul:
Mai înainte, cum? iar singur îmi ziceși
Să nu-mi urăsc vrăjmașul
Și iată prin urmare,
Că la aceasta eu nu-ți pot da ascultare.
Sensul versurilor
Piesa prezintă un dialog ironic între un bețiv și duhovnicul său. Bețivul evidențiază contradicția dintre îndemnul de a iubi aproapele și dificultatea de a renunța la viciul său, pe care îl consideră un dușman.