Țăranul între vitișoare
Avea și o căpriță.
El o numea leliță,
Îi da adese tăricioare.
Și bine o ținea.
Ea însă un nărav avea:
De câte ori țăranul intra pe zi în casă,
Căprița după dânsul pe-o laviță sărea,
Apoi și peste masă..
Stăpânu-i suferea,
Căci aștepta să vadă
Curând, pe lângă capră, și o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferință
O poartă, mulțumit,
Vânând a lui dorință.)
Nu după multă vreme ieduța se născu.
De aldămaș țăranul la crâșmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Și în proverb a zis:
— Căprița sare masa,
Ieduța — casa!
E prea adevărat,
Că vițiul din născare
Nu e vindecat,
Și a naturii lege își are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
“Părinților viața, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuși în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moștenesc. ”
Sensul versurilor
Piesa prezintă o întâmplare amuzantă cu o capră și iada ei, ilustrând ideea că obiceiurile proaste se transmit din generație în generație. Morala este că, deși respectăm părinții, nu trebuie să le moștenim viciile.
