Alberto Blanco – Muzica în Epoca Fierului

lui Gabriel Macotela.
Acesta nu-i vântul dintre sălcii
sau al înalților eucalipți,
nu-i vântul ce-nflăcărează lumânări
și mișcă cu lentoare pala morii.
Nu-i vântul ce risipește nori
prin calendarul verii
sau vântul zorilor
născându-se în păsări.
Surori și frați,
aceasta nu-i balada toamnei
sau cântu-ndrăgostiților
purtându-și iubirile pe raza lunii.
Și nu e ritmul cristalelor zăpezii
sau dansul alternant al zilei și al nopții,
nici suflul candețat al gurii tale,
ci-i sufletu-mi pulsând.. ascultă:
E vocea orașelor fără speranță și bolnave.
– pereți metalici, blocuri și zăbrele.
Motoru-omniprezent și larma
unui timp ce se va disipa.
E-un cântec frust care-n Apocalipsă
găsește un ecou de transformare:
Tărâmul vitezei
și semnelor încrucișate în clepsidră.
E nebunia industriei ce urlă
în fabrici exploatate mii de ori.
Laboratoare de rugină și gaze-nșelătoare.
Uzinele contează, nu tu sau eu.
Căldură, aburi și frecare – mașinării
oribil ciripind prin vârsta asta goală,
să umple butoiul fără fund. E limba
internațională-a lăcomiei.
Noul limbaj universal:
O limbă-a infamiei, esperanto*
– ramificații, vârfuri, lanțuri.
Și Epoca de Fier nu recunoaște-o altă voce.
Dar nu poate dura la nesfârșit căderea,
căci are limite și huietul.. ascultă:
Acesta nu-i vântul dintre sălcii
sau al înalților eucalipți..
La música en la edad de hierro.
a Gabriel Macotela.
Éste no es el viento de los sauces
ni el viento de los eucaliptos,
ni siquiera el viento que enciende las velas
y mueve lentamente los molinos.
No es el viento que desplaza las nubes
en el calendario del verano
ni el viento de la aurora
naciendo en las aves.
Hermanos, hermanas
ésta no es la canción del otoño
ni la canción de los amantes
naciendo el amor a la luz de la luna.
Éste no es el ritmo de los cristales de nieve
ni la danza alterna del día y la noche,
ni el pausado ritmo de tu respiración
y es mi respiración.. escucha:
Es la voz de las ciudades enfermas sin remedio.
las láminas, los dados, las varillas.
El ubicuo motor y el desconcierto
de una época que se disipa.
Es el sonsonete trillado que en el Apocalipsis
encuentra un eco de la transformación:
El reino de la velocidad
y los signos cruzados del tiempo.
Es el estrépito insensato de la industria
las fábricas mil veces explotadas.
Rastros de herrumbre y gases insidiosos.
Las fábricas, no tú ni yo.
Fragor, fricción y bruma entre la maquinaria
horrísono chirriar en esta edad vacía,
en este barril sin fondo. Es el idioma
internacional de la usura.
La nueva lengua universal:
El esperanto de la infamia
los alambres, los picos, las cadenas.
La edad de hierro no reconoce otra voz.
Pero no puede prolongarse eternamente la caída
porque el ruido tiene límites.. escucha: