Era,
Aminte de-ți aduci,
O zi de toamnă, mohorâtă,
Cu nori de plumb, pe-un cer de tuci
Și pâclă – scrum trecut prin sită,
Pe-aleele de nuci.
Pe-un negru nour încrustat
Și soarele mai șters era.
Cu tonuri roz, de matostat,
În apa lacului muiat
Cu-ncetul se topea.
Și ne-am oprit lângă hamac,
La gura grotei de cleștar
Din dosul vechiului conac.
Privirea ta, ca un tâlhar,
În suflet îmi intra pe brânci.
Și eu, în ochii tăi adânci
Mă scufundam, să mă desfac,
Cum se desfac din munte stânci
Ce vin vuind din vârful lor
Și cad într-un prelung izvor,
În fundul apelor adânci.
Sensul versurilor
Piesa evocă amintiri melancolice dintr-o zi de toamnă, rememorând o iubire trecută. Natura joacă un rol important în crearea atmosferei nostalgice, iar versurile exprimă o dorință de a se pierde în amintiri.