Copilul meu, în zori eu nu mai am
Mânuța albă-n taină s-o sărut.
Obrajii rumeni ca de catifea,
Să ți-i dezmierd și să-i închin tăcut.
Zâmbetul albastru din privirea ta
Nu-l mai culeg cu primul strop de rouă,
Nici pe tăicuțul palid nu-l mai văd
Și gând și suflet mi se-mpart în două.
Măicuța ta îți scrie de departe
Și-atâta rouă toarce ochii ei,
Osânda pâinii trebui să și-o poarte,
Căci viața-i aspră, oamenii mișei.
De aceea tu, din zorii mici ai vieții,
Învață-te să suferi, să aștepți.
Durerile sunt blocuri de-ncercare
Pentru cei buni și pentru cei mai drepți.
Din lacrimi și dureri ne împletește
Eternitatea mândre diademe.
Micuțule, măicuța ta-i departe.
Dar să nu plângi, nu ai de ce te teme.
Cu aprig dor, ea îți veghează somnul,
Și din nesomnul ei îți face scut.
În noaptea-naltă cu lumini de stele,
Prin îngerul tău alb, eu te sărut.
Sensul versurilor
O mamă îi scrie copilului ei de departe, exprimându-și dorul și grija. Îl îndeamnă să fie puternic în fața greutăților vieții, asigurându-l de dragostea și protecția ei spirituală.