Rachetă luminoasă, astru strălucitor,
Tu porți printre planete strămilenarul dor
Al celor ce visară spre lună că se-avântă
Și-acolo, gând de veacuri, ca un stindard împlântă.
O, cum visam în zorii copilăriei mele
C-am să mă-nalț o dată, aprins bolid spre stele!
Adeseori în visuri simțeam ca-ntr-o plutire
Că mă avânt spre lună.
Vedeam în ea potire
De aur în cascade din raze fulgurinde,
Pierzându-mă în marea de unduiri crescânde.
Și deveneam o rază, lucind în raza ei îmi străluceau pe creștet năframe de scântei.
Pluteam precum în basme o zână aurie
Purtată-n apa nopții pe-aprinsa ei tipsie.
Și beată de lumină și de albastra zare,
Nu mai simțeam pământul și nici o frământare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința puternică de a evada în spațiu și de a retrăi visurile copilăriei legate de explorarea cosmică. Este o călătorie imaginară spre lună, plină de lumină și de o senzație de libertate absolută.