De zâmbirea ta eu mă încânt
Și de-ți prind iar privirea senină
De iubire, nu ție îți cânt,
Ci îți cânt frumusețea divină.
Cântărețul, se spune, în zori
Trilul său cu iubirea dezleagă
Frumusețile blândelor flori
Când le cântă cu inima-ntreagă.
Însă ele doar tac mlădios,
Căci e-o lege de când e pământul:
Cântul nu poate fără frumos,
Frumuseței nu-i trebuie cântul.
Sensul versurilor
Piesa celebrează frumusețea divină, afirmând că, deși cântecul este inspirat de frumos, frumusețea în sine nu are nevoie de cântec pentru a exista. Este o contemplare asupra relației dintre artă și inspirație.