Mă-nnebunesc săruturile-ți toate,
Sunt ca-mplinirea unui grav destin;
O dăruire-adâncă, bunătate.
În poala ta căzând, plângând în șoaptă,
Femeia mea iubită, te implor,
Alungă-mă, aruncă-mă în noapte.
Când buza mea s-o-ntinde mai fierbinte,
Atunci înghețe aspră buza ta.
Lovește-mă, mă calcă, râzi, mă minte!.
Dorința e-un călău ce ne pândește.
Blestem e chiar cel mai frumos prezent.
Te părăsesc, căci dorul mă strivește.
Fiindcă vreau să te păstrez, drept pază
Eu ți-am ales mai bine depărtarea,
Ce-ncântă, care idealizează.
Și să rămâie visul meu ceresc:
Femeie dragă cărei să fiu drag,
Și dincolo de moarte s-o iubesc.
Sensul versurilor
Piesa explorează paradoxul iubirii, unde sacrificiul și distanța sunt văzute ca modalități de a păstra puritatea sentimentelor. Renunțarea la apropiere fizică este prezentată ca o formă de protecție a idealului iubirii, menținând-o vie dincolo de limitele obișnuite. Mesajul central este acela că uneori, pentru a păstra intactă o iubire, este necesară o formă de separare.