Am aflat, că vulpea bătrână,
Dunărea, secret posedă,
Ce nu a visat niciodată
De la focuri din peșteră,
Europa indiferentă.
Am aflat taina lui Ister,
Taina Dunării negre.
La unguri e perfid craiul,
Văzând și minuni funebre.
I-a venit chef de palavre.
Mi-a mărturisit, nu știu când:
Primăvara, în timp feeric.
Prin dans, cânt, chiot și povestiri,
Privind la Budapesta, josnic,
Fluierând cântec ironic.
Doar pe insula Margareta,
Tulburat, a vorbit cu mine.
(Și azi îmi bate inima,
Acest cânt demult întârzie.
Nu-i așa, bătrâne, Ister?).
Severă s-a făcut Dunărea.
Cheful în gât i s-a amuțit.
Era ca o maestră beată.
În ochi, abia m-a privit,
Dar n-am lăsat-o de cicălit.
≫No, moș bețiv, văzuși minuni,
Acest plai de când roade
Apa ta palidă și obscură,
Venind cu arhaice basme.
Spovedește, moș bețivane. ≪.
≫Mereu așa a fost lumea?
Cu păcat lânced, demult sortit,
Friguri, lacrimi și secetă?
Lângă Dunăre nu s-a găsit
Popor puternic și fericit? ≪.
Mormăind începu povestea
Moș Ister. E blestem nescornit,
Ce bănuiam, vai, e sigur:
De când vâjâind a izbutit,
Nu a văzut popor fericit.
Plai de Dunăre, paratrăsnet,
Carcera rușinii pentru
Semioameni, -popoare.
Unde și aripile se rup,
Unde amurgul e funebru.
≫ Nicicând altfel, așa e prescris≪,
Valul Dunării a cârtit.
Și printre țări nefericite
Bătrânul nemernic s-a lungit,
M-a părăsit, râzând a fugit.
Sensul versurilor
Piesa explorează un dialog imaginar cu Dunărea, personificată ca un bătrân înțelept și deziluzionat. Râul mărturisește despre un blestem care afectează popoarele de pe malurile sale, condamnându-le la nefericire și suferință eternă.