Adrian Păunescu – Trist Cavaler

N-au mai rămas nici sănii, n-au mai rămas nici cai,
A început să ningă pe aguride coapte,
Acum, când ești absentă parcă ți-aș spune: HAI,
Cum ai voit-o zilnic, HAI să fugim la noapte!.
Mi se-alungește umbra, cernită de ninsori,
În tine se-adâncește-o umbră ce a ta e,
Și frică mi-e de toate, și frică mi-e că mori,
Te caut, dar dă-mi umbra, afară din odaie.
Nu sunt nici cai, nici sănii, mașinile sunt reci
Un drum până la tine, l-aș face cu vapoare,
Dar nu știu în ce parte a vieții ai să pleci –
Ființa ta rănită clipă de clipă.. moare.
Pe străzile de gheață, cu guler ridicat,
Trist cavaler de umbră, de moarte, de orgoliu
Îți trec pe lângă lacrimi, cu umbra-n geam îți bat
Și barba-mi înfășoară obrazul ca un doliu.
Afară NU e nimeni, afară sunt zăpezi,
Proiect al altor ceruri, ninsorile albastre,
De-ai să-mi auzi cuvântul, oriunde, să nu crezi,
EU sunt semănătorul noptatec de dezastre.
Ce faci acum? E vifor și poate că ți-e frig..
Eu cercetez ninsoarea și descompun concerte,
Spre tine-mi pleacă umbra și-napoi o strig,
Să n-o ierți niciodată și ea să nu te ierte..
Pentru că dintre toate, cel mai frumos e-așa,
Nici cai, nici telefoane, nici sănii, nicio veste,
Doar ce-a rămas în tine și-n amintirea mea
Și, dincolo de vorbe, doar ceea ce mai este.
Și viscolul de-afară mișcă-n țâțâne ușa,
O, de-ar veni o noapte s-o dorm ca pe o moarte,
Nu simți că nu mai suntem decât doi oameni duși
Și umbra mea salută.. umbruța ta departe?.
Cu părul ger și fulger, cu guler ridicat,
Necunoscut și mie, mă-ndrept spre nicăierea,
Cu bulgări de zăpada stafiile mă bat
Și-ncep să-nvăț și limba celor ce-au fost: TĂCEREA..