Copacul frunza parcă și-o condamnă
La moartea ce-l atinge și pe el,
Cădere și furtună, fel de fel,
Atâta iarnă, într-o zi de toamnă.
Când m-am culcat, aseară, era vară
Și parcă nu mă mai puteam trezi,
Că toamna apăruse-n plină zi
Și iarna domina, elementară.
Va trebui să le schimbăm pe toate,
Nimic n-a mai rămas precum a fost,
Cuvintele s-au și golit de rost
Și inima în trei sezoane bate.
Oricum, rămânem grăniceri în post,
La parastasul zonei temperate.
1 octombrie 2004.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii inexorabile a timpului și a schimbărilor pe care le aduce, folosind metafora anotimpurilor. Vorbește despre pierderea a ceea ce a fost și despre acceptarea prezentului, chiar dacă acesta este marcat de melancolie și transformare.