Pe lângă plopii fără soț
Trec anii cu încetul
Și ei ar fi aproape toți
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici când era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absența sa
Și fără soț toți plopii.
La locul lor toți plopii sunt
Foșnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens și nici cuvânt
Lipsește Eminescu.
Așa suntem toți
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soț
Cu soț niciodată.
Și primăria-i are-n stoc
Și-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Și nu-i foșnește luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pământ
Pe care-aleargă mânjii
Sau a ajuns o frunză-n vânt
Într-unul dintre dânșii.
Mai bine nici să nu-i vedeți
Sunt niște plute oarbe
Numai poetul din poeți
În cer îi reabsoarbe.
Bat cât mai trist un gând din toți
Frunzișul veștejescu-l
Pe lângă plopii fără soț
Și fără Eminescu.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de pierdere și absență, simbolizat de plopii singuratici. Eminescu este evocat ca o figură centrală a poeziei românești, a cărui lipsă lasă un gol imens în lume și în sufletele oamenilor.