Și de le-aș pierde toate și iar le-aș pierde toate,
Avere și putere și ochi și ideal,
Ți-aș cere Ție, Doamne, o singură dreptate,
Să mă transformi în iarbă, pe-un munte, în Ardeal.
Justiția e oarbă, dar viața ne e oarbă,
Și apă cară demoni și îngeri la canal,
Dar eu, din timpul vieții, m-aș transforma în iarbă,
Și fă-mă, Doamne, iarbă, pe drumuri, în Ardeal.
Să nu mai curgă sânge pe râurile noastre,
Doar ploaia să se-audă pe streșini, ireal,
Ce dulci sunt ochii ”ciumei roș-galbene-albastre”,
Dar eu râvnesc postura de iarbă în Ardeal.
Nici binele, nici răul, nu se despart de lume,
Ci se găsesc într-însa și-o domină fatal,
Nu-mi mai doresc nici trepte, nici înfruntări, nici nume,
Ci dreptul de-a fi iarbă, pe-o stâncă, în Ardeal.
Și celelalte, toate, se pierd și se câștigă,
E palpitantă viața acestui serial,
Aș saluta, statornic, ferigă de ferigă,
De-aș fi o iarbă scundă și moale, în Ardeal.
Atât doresc, în clipa de sfântă încordare,
În care șaua sare ea singură pe cal,
Toții caii să mă pască, în drumul spre hotare,
Să crească-n pace iarba întregului Ardeal.
Fac cerere de iarbă, doresc să fiu o iarbă,
O iarbă oarecare, în cel din urmă hal,
Să potolească harta care-a-nceput să fiarbă,
Mă înrolez ca iarbă. Primește-mă, Ardeal.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința de a scăpa de complexitatea și suferința vieții umane, aspirând la simplitatea și pacea naturii. Naratorul își dorește să se transforme în iarbă în Ardeal, ca o formă de eliberare și împăcare cu lumea.