Și-mi vine să plâng și să strig,
Putem liniștiți înnopta,
Ducându-mi la frunte o mână,
Tăcerea ne este deplină.
Se face teribil de frig
Și noaptea aceasta e grea,
În literatura română
Că ni s-a mai stins o lumină.
Și, vai, incapabil am fost,
Spre ceruri neutre mai strig:
S-ajung, într-o seară, la tine,
Dați moartea, dați moartea afară!.
În ultimul tău adăpost
E noapte, e umed, e frig,
Să-ți dau bună seara, Marine.
În cărți, în lumină și-n țară.
Și totul era sub control,
Deodată, vedem îngroziți
Și vești, parcă, totuși, mai bune,
Cuvinte și vieți suprapuse.
Uitasem că, singura-n rol,
Ai scris și o carte „Tușiți”,
Doar moartea nu ni se supune.
Te-ai stins, începând cu o tuse.
Și, iată, aud că te-ai dus,
În piept, simt o stare de rău,
Răpus, pân’ la urmă, de boală,
Și ochii îmi ard pentru tine.
Tu, tragicul nostru surâs,
Și singur e sufletul tău
Cu opera ta genială.
Pe-un fir de păianjen, Marine.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și regretul față de pierderea lui Marin Sorescu, un scriitor important. Vorbitorul se simte neputincios în fața morții și deplânge stingerea unei lumini în literatura română.