Ei, ce ziceți, dragilor, disidenților, prefăcuților,
Anticomuniștilor de ocazie, vopsitorilor de fațade?
Ce ziceți? Îmi numărați defectele? Mi le confecționați
Când nu le găsiți? Mai bine v-ați sfătui cu mine.
Cu mult mai bine mi le cunosc eu. Și cu mult mai ușor
Mi le pot mărturisi. Pentru că, și așa, viața mea a fost
Aproape publică, în toate ale ei, și n-am cum să m-ascund,
Nici acum. Astfel era și calul din curtea bunicilor mei,
În anii copilăriei mele, de el mi-era mie cel mai milă,
Că, dacă dădea cineva în câine sau în pisică, puteau să
Fugă, să se-ascundă. Dar calul primea loviturile cu o
Imbecilă măreție și îndărătnic rămânea pe loc și nu ținea
Supărare, când îl băgau în hamuri și îl puneau să tragă,
Nici acolo nescăpând de lovituri, în vreme ce câinii și
Pisicile îl și disprețuiau, pentru cât de cuminte era și cât
De credincios și mie mi-era milă de ochii lui și de
Neputința lui de a părăsi acea curte. Și de felul în care,
Aproape nemânat de pe scândura căruței, se-ntorcea
Totdeauna acasă, biciuit cu prilejul tuturor gropilor,
în care căruțașul distrat condusese căruța. Și iertând,
Cu lacrimi uriașe, încremenite în ochii lui mari,
Imprudențele, răutățile, răzbunările noastre. Și iată de ce
Mi-a fost milă de cal, l-am crezut o divinitate care nu-și
Mai pierde vremea să conteste măruntele nedreptăți
Care i se fac și am impresia că, dacă, vreodată, Atlantida
Va avea nevoie să fie scoasă din adâncul oceanului,
Unde s-a scufundat sub propriile sale erori, două căi
Ar avea de urmat, la alegere, ori să fie scoasă de acolo,
De toți caii pământului, ori
Sensul versurilor
Piesa este o metaforă complexă despre nedreptățile suportate de cei vulnerabili, comparând situația cu un cal abuzat. Se reflectă asupra istoriei și a greșelilor trecutului, sugerând că salvarea poate veni doar prin efort colectiv sau printr-o formă de divinitate răbdătoare.