E încă verde fânul, în ultimele clăi,
Și noi lumina toamnei ne-o așezăm în oase,
Prin chiciura din rama secundei friguroase
Din ochii mei trec lacrimi, încet, spre ochii tăi.
E încă verde fânul, când vii și când nu vii,
Ne-am tăvălit printr-însul și poate asta-l ține,
Tu ce mai știi de mine, eu ce mai știu de tine?
Să nu rostim cuvinte ce sunt, oricum, pustii.
Nimic, peste acestea, a-ți spune nu mai pot,
Cuvintele în orice rostire mă trădează,
Numai privirea noastră întotdeauna trează
Ne-ar mai putea sustrage mișcărilor-robot.
Când tu ești dimineață, eu îți rămân amiază,
E încă verde fânul și n-am murit de tot.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a unei relații complicate, folosind imagini ale naturii, precum fânul verde, ca simbol al persistenței și al amintirilor. Versurile exprimă o melancolie profundă și dificultatea de a comunica sentimente prin cuvinte, sugerând că privirea și prezența sunt mai puternice decât orice rostire.