Pe drum, tot pe drum,
Odiseea s-a-ntâmplat
Oricând și oricum
Asta-i adevărat.
La Itaca-i Penelopa
Vino grabnic, Odiseu
Nu mai rătăci pe mare
Că și ei îi este greu.
Că din toate câte sunt
Pe ocean și pe pământ
Ori în galerii de diamant
Țărmul n-are niciun haz
Sedentar nu ești viteaz
Numai drumul e interesant.
Ce dor! Vai, ce dor!
Îi era lui Odiseu
Mulți nasc și mulți mor
El pe drumuri tot mereu.
Dar ceva-l ținea pe mare
Vlăguit, bătrân și stors
Nu putea fără Itaca
Însă nu s-ar mai fi-ntors.
Cândva, într-o zi,
După drumul lui enorm
El brusc se trezi
Că ajunge iar la țărm.
Prima zi și prima noapte
Au mai fost cum au mai fost
Dar de plictiseală acasă
Odiseu se simte prost.
Acum cei doi soți
Nici nu sunt și nici nu pier
Au pică pe toți
Și îl cheamă pe Homer
Să-i șoptească Odiseea
Și s-o scrie el cum vrea
Că din toată lupta lumii,
Plictiseala-i cea mai grea.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema călătoriei și a dorului de casă, folosind figura lui Odiseu ca simbol. Ironia este că, odată ajuns acasă, eroul se confruntă cu plictiseala, sugerând că adevărata valoare se află în călătorie, nu în destinație.