Credeam că suntem înțeleși în veșnicie,
Înlăturând cuvintele de alții mințite,
Schimbând în sărutare sufletele alipite,
Chiar suferința întregind o sfântă bucurie.
Sortiți a fi legați din alte vieți,
Ne-apropiase peste lume o simțire mai firească,
În mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
Amurg îngenuncheasem albei dimineți.
Mâinile până-n inimă au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniștea și-ți trăiam fiorul,
miruind fruntea – într-un gând curat.
De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine crește…
Mormânt îi sapă depărtarea și tăcerea.
Dar tot mai binecuvântez neagra durerea.
Când nu-ți mai sunt, în sufletu-mi faptura ta se veșnicește.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea și persistența iubirii după ce aceasta s-a stins în cealaltă persoană. Vorbitorul binecuvântează durerea, deoarece amintirea iubirii continuă să trăiască în sufletul său, chiar și în absența persoanei iubite.