Adn – Marea Evadare (Prod. Okn)

Când fulgerul mi-a spintecat privirea pentru prima oară,
sfidam ieșirea în plină seară de primăvară.
Făceam pași mărunți
către solitudinea unor lași cărunți,
arși și muți,
în fața acelorasi falși și mulți
idoli din crom.
Conturând corp de monstru singur în munți,
suflet diform.
Mă trezesc cu-n urlet din somn,
sătul să tot cuget când dorm
și intru în a doua lume,
doar un alt om, nici o nouă culme.
Spăl fața asimetrică șoptind vreo două glume
și ies din casă, afară: roua în spume
stingând natura arsă.
Strigând de-an p*lea varză,
bântuit de-aceeași voce stearsa,
un nou ecou,
intru în mașină și scot foițele din torpedou.
Privind pe borderou,
știind că n-am să mor erou,
urmez același rit,
învârt primul cui în același ritm
și-n timp ce trag primul fum, simt înțepături în frunte.
Gânduri întrepatrunse,
multe gata să-nfrunte,
barda s-o-nfunde adânc în pânza lumii.
În jur garda-n runde și-ar baga p*la când s-a unit cu tot cu arma.
Îi văd pe geam c-o privire calmă,
nu iau în seamă
în mine teama
de-ntuneric, când
cu forța motrice
pun torta-n foc și-ncep să intru într-un sferic câmp
de linii energetice.
Un veșnic gând al firii ermetice,
trecând cu măsuri metrice
pragul demenței,
iau în piept vadul și sesizez gradul esenței
propriei entități.
Un microcosmos de posibilități, de probabilități
ce se deschid.
Ating fiecare moleculă, formez spirale și respir vid.
Inspir vid,
expir infinit în șir definit,
inspir infinit redus în suma stării,
întrebând de ce nu-s născut ca Venus din spuma mării.
În urma zării uitat de vreme-n tenebre,
în timp ce sar prin centrul găurii negre,
vad epicentrul făurind stele,
tuneluri spre mistere pământene.
Intru-n contact cu atmosfera
și mă trezesc după impact intact pe Terra.
Particulă de super nove,
gata să spulber prove,
ergie pură-n slove,
născută din focul cosmic,
unică forță creatoare în cuvântul gnostic.
Despart apele, formând continente.
Descarc cratere în ardere de segmente,
în A. D. N. rezidente.
Când mă scutur de carbonul și sulful
ce-l suflu,
dau viață planetei prin scutul de cupru,
căci sunt absolutul, viitorul, trecutul, sfârșitul și-nceputul.
Descifrându-mi țesutul
absorb umbra, lumina,
îmi părăsesc șezutul și las în urmă mașina.
Am renăscut în secunda a treia.
Comuniunea perfectă inundă aleea.
Prin unda aceea,
am în față infinitul.
Finalul n-a fost acmeea, urmează incipitul