Nefericit cel ce zadarnic iubit să fie tot așteaptă;
Mai neferice când, de golul din suflet, a iubi nu poți;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toți
Ce nu iubește, căci nu poate uita că a iubit odată.
Când ochi ce-ndeamnă ori vreo frunte nesfiitoare o să vadă,
Amăgitoarea voluptate i-or otrăvi-o amintiri;
Iar dacă grația, virtutea au să trezească-n el simțiri,
Cu veșted suflet, la picioare el îngerului n-o să-i cadă.
Când semenii disprețuindu-și, când acuzându-se pe sine,
De-o pământeană nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una și spre alta, nădejdea-n el nu mai veghează.
Inima lui parcă-i un templu străvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore și veacuri l-au pustiit și stă să cază,
În care nu vrea să stea zeul, și-n care omul nu cutează.
Sensul versurilor
Piesa descrie starea unui om care nu mai poate iubi din cauza unei iubiri trecute. El este incapabil să se bucure de prezent sau să spere la viitor, fiind bântuit de amintiri și incapabil să se conecteze cu ceilalți.