Arthur Rimbaud – Balul Spânzuraților

În neagra, ciunta furcă, bună,
Ai diavolilor paladini
Dansează, tot dansează-ntruna,
Uscați, scheletici Saladini.
Jupânul Scaraoțchi de ștreang își trage, crunte,
Micuțele paiațe, pe cer hlizite-acum,
Și, negre, cu papucul lovindu-le în frunte,
Le face să danseze în cântec de Crăciun!
Paiațele, izbite, în brațe ca șuvițe
Se-nlănțuie: orgi negre par piepturile lor,
Odinioară strânse de gingașe domnițe,
Și se ciocnesc întruna în lung, hidos amor.
Ura! Voi, dansatorii lipsiți acum de burtă!
Aici poți să te zbengui pe scenă-n lung și lat!
Hop! nu mai poți ști dacă e dans sau dacă-i luptă!
La scripcă-i Scaraoțchi tot scârțâie turbat!
Călcâie crunte, totuși, sandala n-or s-o roadă!
Și-au lepădat cămașa de piele-aproape toți:
Puțin jenat e restul, dar poate să se vadă.
Căciuli pe cap le pune zăpada la netoți:
Se prăbușește corbul pe-aceste hârci crăpate,
Le-atârnă de bărbie un ciot de carne-abia:
S-ar zice că în sumbre încăierări s-ar bate
Viteji cumpliți, izbindu-și armuri de mucava.
Ura! Ce vifor suflă la balul de schelete!
Mugește neagra furcă, cum urlă orgi de fier!
Vin lupii să răspundă din crânguri violente:
La orizont, ca roșul infern e-ntregul cer.
Hai, zgâlțâiți-mi p-ăștia cu ifose funebre,
Ce ipocriți prefiră cu cioatele lor mari
Mătănii de iubire pe palele vertebrate:
Aici nu-i mănăstire, voi răposați bizari!
O, iată că în toiul macabrului dans sare
În roșul cer un mare schelet nebun, ce-i dus
De-avânt, cum calul saltă pe aprige picioare:
Și, tot de-ntinse funii simțindu-se condus,
Cu strigăte ca-n rânjet, puternic își cuprinde
Femurul, care crapă, cu degetele mici
Și iar în bal țâșnește cu cânt de oseminte,
Cum în baracă intră din nou un măscărici.
În neagra, ciunta furcă, bună,
Ai diavolului paladini
Dansează, tot dansează-ntruna,
Uscați, scheletici Saladini.