Ara Alexandru Șișmanian – Meșterul Manole

Dacă mi-aș scoate toate pietrele din suflet – aș putea clădi,
nou meșter Manole, oare o biserică? • nimeni se aruncă-n
dumnezeul mort – dar unde sunt cioburile suferințelor sparte •
de ce aș mai privi un țărm cu gândul departe – o gură plină cu
silabele ce nu mai pot naviga pân’ la cuvinte • o ureche unde
dorm în hamacuri de-oglinzi – atâtea imagini • magicianul se
topește scânteind printre dune – mirajele se evaporă din
trupul lui boreal de ficțiune • el a găsit firul unic dintre fiecare
orizont și fiece pas • navigând printre năluci de sticlă – a găsit
cheia porții din urmă a tuturor labirinturilor • cheia porții fără
de număr • nimeni este dezamăgirea cu care zâmbim
imposibilul • dezamăgirea noastră euristică – dezgustul cu
care vomităm cuvintele străine • nimeni este steaua neantului
– sub care plâng de frică și de umbră toți îngerii stelelor –
sidefii de disperare • rece e această iubire sub care tremură
galaxiile • această iubire • repulsie care vă congelează cu
invizibil • nimic cu petale de poate – nitescentul la vacuitate
cu singur • o mână inventată de tot ce a dispărut • și-aceste
acoperișuri cu transparența albastră ca niște aripi de înger • și
dacă pe neașteptate soarele ar ninge într-un gigantic crepuscul
final unde se-amestecă unda cu corpusculul • țin în palmă
labirinturile evanescente – și mă caut • cheile privirii ne
zâmbesc – niciodată alt mereu decât al celuilalt • stil fără
silabe – fără cuvinte • intonația tandră vidă de foneme • roșu
de plonjon până-n adânc – și negru dincolo de nemuriri de
strălucire • ploaia e mai narativă decât neaua – care ninge
mereu aceeași clipă •