Zeiță neagră juisează șobolanii tăi de sevă,
caverna de silabe ne privește – solitară – goală.
Plângi întuneric – plângi sângele scrierii tale,
plâng inversate szenta pe holofernes –
iudita pe olandezul zburător.
Prea multe lacrimi –
prea multe cuvinte suspendate-n întuneric,
totul nu e decât ecoul beznei – nimic alt decât ecoul beznei.
Buzele mele plâng –
lacrimile curg pe obrajii înstrăinați ai zidurilor.
Prea multă așteptare și-o lacrimă uriașă care se coace,
tot acest roșu ce se vomită-n fâșii obscure –
lacrimi în zdrențe obscure – silabe de sânge –
o uriașă lumină – o uriașă lacrimă prea întunecată –
ca un cap mut – vorbitor.
Culeg din întunericul gros frisoane de febră –
fâșii de anxietate – zdrențe de silabe –
toate întrebările tremură –
toate zidurile tremură –
întunericul însuși se caută.
O cameră-i inima –
o cameră mintea – camera fantasmelor.
Tenebrele sângerează –
originea sângerează –
deasupra lor se înalță – plutesc – tezaure – paradisurile.
Prea multă depărtare în această suferință tăcută –
aripi ciudate născute din umbrele pașilor.
Persefona – Hades – străinul plutind.
De unde însă tot acest alb –
tot acest alb lichid și letal –
de unde vine oare moartea albă –
lacrima albă – teribila tenebră albă.
Palori – inerții – lumi lichefiate –
drumuri unde morții au murit.
Prea multe priviri moarte –
prea multe țipete în străine sicrie –
străine – înlăcrimate sicrie –
sicrie de silabe –
silabe pe care doar nimeni le poate citi.
Și tu fecioară albă –
lacrimă albă înveșmântată numai în amintiri și-n lacrimi albe
– în anotimpurile amintirilor și-n noaptea hivernală a
lacrimilor –
Wotan – Brunhilde – și un sărut adormit în presimțire.
Și toate aceste mistere –
și tot acest străin argint adormit –
toate aceste mistere de argint narcotic – de argint hipnotic.
Inima infernului ca o gură vrea să sărute –
da, brațele acestei guri vor să îmbrățișeze –
însă reîntoarcerea inspiră groază frivolității –
frivolitatea e numai repulsie –
și suflul reîntoarcerii îi rămâne străin.
Frivolitatea preferă însă să-și veștejească disperarea –
în fața porților închise –
a zâmbetelor pe vecie închise.
Frivolitatea e numai pariu și nitescență alienată –
stingher, ridicol pariu.
Aceste lacuri albe parcă mă privesc –
aceste luni lichefiate mă privesc – mă privesc.
Moartea lor albă se apropie de mine iar eu le zâmbesc –
căci eu sunt neantul.
Lumina lor albă se închide căci ele sunt porțile –
fluviul lor încetează să curgă –
căci uitarea lui a devenit inutilă.
Reamintirea a devenit inutilă iar mirajele –
norii singurătății evaporate – pline de mituri –
se risipesc.
Flori de beznă – lacrimi de beznă –
e tot ce mai rămâne când totul se închide –
când timpul se închide –
când timpul în fine se închide.
Oblică-i femeia –
un zâmbet tăios și rece îi traversează plânsul.
Luna picură paloare pe stingere –
nostalgie pe epopeea nitescentă a stingerii.
Și totuși, îngerii au mult mai multe aripi –
când se transformă în cărți.
Ei, nervii nopții.
Și antenele – antenele – antenele –
cu care captez tot ce-am pierdut cândva –
cu care mă captez așa cum m-am pierdut –
așa cum amintirea mea încă mă țipă –
așa cum melancolia mea adâncă încă mă întreabă –
când beau neantul din cupă –
când mestec fără sfârșit pocalul de nemurire.
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde legate de moarte, singurătate și întuneric interior. Străinul, ca personaj central, pare a fi un simbol al alienării și al căutării sensului într-o lume dominată de suferință și uitare.