Plutești spre umbre-ascunse în abisuri
Și sumbrele-ncet la Tine vin.
Te lași îmbrățișată doar de visuri,
De-azurul care nouă ne-i străin.
În fața Ta lucesc nemărginite
Păduri și munți, câmpii și țări, și mări.
În zbor se cheamă păsări ostenite,
Răsare ceața-n limpezile zări.
Și-aicea, jos, în praf și umilință,
O clipă intuindu-ți chipul doar,
Un rob al Tău, o palidă ființă
Îți cântă nemurirea plin de har.
N-ai să-l zărești în gloata pământie,
În dar măcar un zâmbet nu-i vei da,
Când el își avântă gândul din sclavie,
O clipă doar, spre nemurirea Ta.
Sensul versurilor
Piesa descrie o entitate divină, contemplată de la distanță de un admirator umil. Acesta aspiră spre nemurirea și frumusețea divină, deși se simte nevrednic și neobservat.