Ostenitul asin odihneşte,
Părăsit stă bordelul cel şui.
Doar stăpânul prin noapte zoreşte,
Rătăceşte cu dragostea lui.
Numai calea ştiută, cernită,
Azi cărare cu taine pustii,
Duce iar spre-ngrădirea umbrită,
Ce se pierde în neguri târzii.
Şi-i mai aspră, mai grea frământarea
Şi se deapănă ceas după ceas,
Trandafirii cu rouă se pare
Că se pleacă mai greu pe zăplaz.
Ori răsplată, ori chinuri mă-aşteaptă
Dacă-ar fi ca din drum să mă-abat?
Şi spre poartă e calea cea dreaptă?
Şi se poate la poartă să bat?.
Dar trecutul de-acuma ciudat e,
Şi nici braţul meu nu va munci:
Ştie inima, ştie şi bate-
Oaspe drag în grădină voi fi!.
******.
Nu-a fost inima mea să mă-nşele,
De-n zadar mi-a fost teamă şi-n vis:
În tăbliile nopţii acele
N-am bătut – mâna ei mi-a deschis.
Printre crini şi alei adumbrite
Visătoare izvoare-au şoptit
Şi de triluri măiestru-mpletite
Toropite boschete-au foşnit.
O, umila şi jalnica-mi viaţă!
Pătimaşele ei sărutări!
M-au răpus nevisatele braţe
Din sărmanele mele visări.
Îmbătatu-m-au vinuri spumoase,
M-a încins al visărilor fum,
Şi-am uitat de poteca pietroasă
Şi de bietu-mi tovarăş de drum…
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie interioară spre regăsirea iubirii pierdute, marcată de melancolie și introspecție. Protagonistul, după o perioadă de rătăcire, găsește alinare și acceptare în brațele iubirii, uitând de greutățile trecutului.