Viața ta e ca o carte fără autor,
compusă din capitole
pe care nimeni nu le-a redactat vreodată.
Tu crezi că doi și cu doi
fac o pasăre a paradisului,
și dai numele de Ludovic al Treisprezecelea
ba mușcatei,
ba oii de pe umărul tău.
Uneori ești grav
ca un război de pe insule:
„O, căpitan al absurdului,
ca să fii om trebuie să distrugi
omenirea.
Ești un domn drept
care, duminica, predici dragostea,
celelalte zile fiind ale disprețului.
Tinerele tale femei
vor naște: fi-va un fiu, fi-va un monstru?
Vinzi cuvinte, umbre, cristale,
apoi inviți bătrânul tău veac
la un coniac, să ți se spovedească.
La sfârșit redactezi
o scrisoare deschisă către memorie,
abstracție, melancolie.
De-abia în ultimele pagini ești găsit
ceva mai acceptabil:
preot lipsit de credință,
monarh dușman regatului,
poet ce născocește un alfabet
fără să ceară melodiei părerea.
Sensul versurilor
Piesa descrie un personaj contradictoriu, un "căpitan al absurdului" care trăiește o viață lipsită de sens și coerență. El este un amestec de ipocrizie și deziluzie, un individ care se luptă cu propria existență și cu lumea din jur.
