Nu cred în piedici puse de noroc
Unirii sufletelor mari – iubirea,
Iubire nu-i de-i face silei loc
Trădării răspunzând cu părăsirea.
Oo, nu! Iubirea-i far aprins oricând
Furtunile și bezna să le-nfrunte,
Stea navelor ce rătăcesc purtând,
Comori ce nu se știu sub ‘nalta punte.
Iubire nu-i piața vremii chiar,
De intră sub compasul coasei sale,
N-o clintesc ani și n-o știrbesc măcar
Tăișurile clipelor fatale.
De spun minciuni și totu-i născocire,
Nicicând n-am scris, nicicând n-a fost iubire.
Sensul versurilor
Sonetul explorează natura atemporală și neclintită a iubirii adevărate. Iubirea este prezentată ca un far, o stea călăuzitoare și o forță care sfidează trecerea timpului și adversitățile. Dacă aceste afirmații despre iubire ar fi false, atunci întreaga experiență a scrisului și a iubirii ar fi o minciună.